Diaspora chemată înapoi? Nu, nu vă grăbiți să vă bucurați! Nu sunteți chemați pentru a trăi vremurile bune și prosperitatea promise de protagoniștii PAS sau, mai bine zis, de Aferiștii care se ascund în spatele acestui partid! Veți fi obligați să reveniți pentru a-i apăra pe cei care controlează schemele… Că doar nu în zadar au depus atâta efort să le creeze, să le preia și să le protejeze, pentru ca acum să riște să le piardă din cauza unui război nenorocit!… Rezerviștii ținuți în limitele localității. Proprietatea privată pusă la dispoziția statului. Alegerile suspendate. Iar amenințările hibride devin un nou motiv pentru instituirea unor regimuri excepționale. Ce garanții mai are cetățeanul că puterea va reveni în mâinile sale?

Deci, Republica Moldova pare să intre într-o nouă etapă a experimentelor legislative marca guvernării PAS. De această dată, sub umbrela securității naționale, Ministerul Apărării propune un proiect de lege care ridică întrebări extrem de serioase despre libertățile cetățenilor, drepturile diasporei, controlul democratic și, mai ales, despre continuitatea puterii politice.

Să ne înțelegem din start -pentru aburiți galbeni care nu înțeleg ce scrie: nimeni nu contestă necesitatea apărării naționale. Nicio țară responsabilă nu poate ignora riscurile unui război, ale unei agresiuni externe sau ale destabilizării instituțiilor sale.

Dar există o diferență fundamentală între pregătirea statului pentru apărare și construirea unui mecanism legislativ care ar putea suspenda, în anumite condiții, tocmai instrumentele prin care cetățenii controlează puterea politică.

1. Diaspora: bună pentru voturi, indispensabilă pentru mobilizare?

Ani la rând, cetățenii Republicii Moldova aflați peste hotare au fost prezentați drept o componentă esențială a societății și un factor decisiv pentru viitorul european al țării.

Voturile diasporei au fost invocate în discursurile politice, iar contribuțiile financiare ale moldovenilor plecați peste hotare au reprezentat o sursă importantă de susținere pentru familiile rămase acasă și pentru economia națională.

Acum, proiectul Ministerului Apărării vine cu o prevedere care merită examinată cu maximă atenție.

Potrivit articolului 20, cetățenii aflați în străinătate, care sunt supuși obligațiilor legale de mobilizare și primesc ordin de chemare sau notificare privind obligația de prezentare, trebuie să întreprindă măsurile necesare pentru a reveni în Republica Moldova. P.S. numai ca nu e clar, sa vie diaspora acasă pentru a scoate cu furcile în mâini, bandiții și incompetenții din turn și Parlament ?

Să nu deformăm textul: nu este vorba despre întreaga diasporă, ci despre persoanele care intră în categoriile supuse mobilizării.

Dincolo de ironie, întrebările juridice și practice rămân cât se poate de serioase.

• Cum va fi aplicată această obligație unei persoane care locuiește legal de 15–20 de ani într-un alt stat?
• Ce se întâmplă dacă persoana are un contract de muncă, copii minori, obligații familiale sau responsabilități profesionale?
• Ce se întâmplă dacă zborurile sunt suspendate, frontierele sunt închise sau revenirea este fizic imposibilă?
• Cine stabilește dacă imposibilitatea revenirii reprezintă o justificare obiectivă?
• Ce mecanisme de contestare și protecție juridică vor exista?

Nu poți construi o obligație legală fără să construiești și mecanisme realiste de aplicare și protecție a drepturilor persoanelor vizate.

Diaspora nu este o rezervă de resurse umane pe care statul o activează după bunul plac. Sunt oameni, familii, profesioniști și cetățeni care merită respect și garanții juridice clare.

2. Rezerviștii: libertatea de circulație, condiționată de o aprobare?

O altă prevedere care ridică semne de întrebare vizează rezerviștii aflați pe teritoriul Republicii Moldova.

Potrivit proiectului, după declararea mobilizării, aceștia nu ar putea părăsi localitatea de domiciliu sau de reședință pentru o perioadă mai mare de 12 ore fără aprobarea scrisă a comandantului organului administrativ-militar teritorial.

Cu alte cuvinte, o deplasare care în condiții normale reprezintă o decizie personală ar putea deveni o chestiune supusă autorizării administrative.

Dar unde sunt precizate suficient de clar excepțiile?

Cum sunt tratate urgențele familiale, deplasările profesionale, situațiile medicale sau imposibilitatea obținerii aprobării în timp util?

Într-un stat democratic, inclusiv în situații excepționale, restrângerea libertății de circulație trebuie să fie justificată, proporțională, limitată și supusă controlului legal.

3. Alegerile: când securitatea națională suspendă dreptul cetățeanului de a decide?

Aici ajungem la unul dintre cele mai sensibile capitole ale proiectului.

Pentru început, să facem o clarificare și o distincție: epopeea cu Șor a luat sfârșit. Mai mult nu merge. Gata, până aici! O altă campanie electorală pe seama lui Șor? PAS-ul nu mai învinge…

Cât ține de Vasile Costiuc, tot încearcă să-l transforme în al doilea Șor, dar nu prea le reușește și nici nu va merge această variantă. Este prea riscantă: dacă vor continua să-l demonizeze, îl pot face președinte al țării și îi pot cadona majoritatea parlamentară.

Deși există și o altă variantă: să-l ajute să ajungă acolo, controlându-l… Aceasta ar fi o variantă mai avansată și nu prea dorită de cei din PAS, pentru că nu sunt gata să cedeze schemele mult îndrăgite unui Costiuc… Îl lovesc pe Vasile sub centură, dar… orgoliul este prea mare, așa că mai bine îl terorizează până când îl îngenunchează…

Documentul prevede că, pe durata stării de asediu sau a stării de război, nu se organizează alegeri și referendumuri, cu excepțiile prevăzute de Constituție sau de legea organică.

Mai mult, procedurile electorale deja începute ar urma să fie suspendate.

Să ne imaginăm un scenariu.

O campanie electorală este în desfășurare. Partidele participă la competiție, candidații își prezintă programele, cetățenii se pregătesc să voteze.

Întrebarea fundamentală nu este dacă statul trebuie să se apere. Evident că trebuie.

Întrebarea este: cine garantează că mecanismul excepțional nu va deveni un instrument prin care competiția politică este blocată atunci când puterea riscă să piardă încrederea populației?

Cine verifică obiectivitatea evaluării amenințării?

Cine controlează justificarea deciziei?

Ce instituție independentă poate interveni dacă există suspiciuni de folosire abuzivă a mecanismului?

Și ce se întâmplă dacă situația excepțională se prelungește?

Acestea nu sunt întrebări antistatale. Sunt întrebări fundamentale pentru orice democrație care se respectă.

4. Amenințările hibride: o noțiune de securitate sau o portiță pentru abuzuri?

Probabil cea mai delicată componentă a proiectului este includerea acțiunilor hibride și subversive printre circumstanțele care pot justifica instituirea stării de asediu.

Proiectul nu spune că orice atac informatic, orice critică politică sau orice controversă publică justifică automat un asemenea regim. El face referire la acțiuni ostile cu caracter militar ori cu o componentă militară identificabilă, care afectează grav sau creează un pericol direct și grav pentru interese fundamentale ale statului.

Totuși, problema de fond rămâne: cât de precis sunt definite aceste circumstanțe și cât de independent poate fi verificată existența lor?

În epoca modernă, amenințările hibride pot include atacuri cibernetice, operațiuni de influență, sabotaj, dezinformare și destabilizare instituțională.

Dar trebuie să facem o distincție categorică între:

• o operațiune ostilă reală, coordonată de actori externi;
• o criză instituțională;
• o contestare politică legitimă;
• proteste sociale;
• criticarea guvernării;
• dezacordul cetățenilor față de deciziile autorităților.

Dacă definițiile sunt insuficient de clare, iar controlul instituțional este slab, orice regim excepțional riscă să devină vulnerabil la interpretări politice.

Iar un asemenea risc trebuie eliminat înainte de adoptarea legii, nu după ce apar consecințele.

5. Starea de război: cine stabilește cât durează excepția?

Proiectul stabilește că starea de asediu ar putea fi instituită pentru maximum 30 de zile, cu posibilitatea unor prelungiri succesive, fiecare de cel mult 30 de zile, aprobate de Parlament.

În cazul stării de război, regimul ar putea continua atât timp cât persistă circumstanțele care au determinat declararea sa, fără un termen prestabilit.

Înțelegem necesitatea continuității conducerii statului într-un conflict armat.

Dar tocmai de aceea este necesar un sistem riguros de verificare a motivelor pentru care un asemenea regim continuă.

Nu este suficient să declarăm că situația excepțională justifică măsuri excepționale. Trebuie să existe evaluări periodice, rapoarte publice în măsura permisă de securitate și mecanisme independente de control.

6. Proprietatea privată: când statul poate dispune de bunurile cetățenilor

Proiectul introduce și posibilitatea rechiziționării, sechestrării temporare sau utilizării unor bunuri private pentru necesități de apărare.

Sunt prevăzute garanții privind returnarea bunurilor și compensarea prejudiciilor, în condițiile legii.

Totuși, întrebările sunt inevitabile:

• Cum se stabilește valoarea despăgubirilor?
• În ce termen sunt achitate?
• Cine verifică legalitatea măsurii?
• Ce drepturi are proprietarul în cazul unei utilizări abuzive?
• Cum poate fi contestată o decizie disproporționată?

Proprietatea privată nu încetează să fie protejată doar pentru că statul declară o situație excepțională.

7. Problema fundamentală: cine controlează puterea atunci când cetățenii nu mai pot vota?

Să revenim la esența întregii discuții.

Într-un stat democratic, puterea politică nu aparține unui partid, unui președinte sau unei majorități parlamentare pentru că aceștia consideră că guvernează bine.

Puterea este exercitată în baza Constituției și a unui mandat democratic, acordat de cetățeni pentru o perioadă determinată.

Prelungirea activității instituțiilor în situații excepționale poate fi justificată constituțional. Dar nu trebuie confundată cu un drept al guvernanților de a-și prelungi discreționar puterea.

Proiectul face trimitere la continuitatea instituțiilor și la regulile constituționale privind mandatele. Nu le acordă, prin simpla sa existență, Maiei Sandu sau deputaților PAS un mandat nelimitat.

Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne punem problema garanțiilor democratice.

Dimpotrivă!

Dacă alegerile sunt suspendate, dacă instituțiile își continuă activitatea, iar mecanismele obișnuite de alternanță la putere sunt temporar indisponibile, atunci controlul parlamentar, controlul judecătoresc, transparența și verificarea independentă devin mai importante ca oricând.

8. Maia Sandu și PAS: securitatea națională nu este un cec în alb

Doamna Maia Sandu, guvernarea PAS, Ministerul Apărării și toți cei care susțin această inițiativă trebuie să înțeleagă un lucru simplu: securitatea națională nu este proprietatea unui partid politic.

Republica Moldova nu este proprietatea PAS.

Instituțiile statului nu sunt proprietatea președintei.

Iar cetățenii nu sunt niște resurse care pot fi mobilizate, restricționate și administrate fără explicații suficiente.

Dacă guvernarea consideră că acest proiect este necesar, atunci trebuie să aibă curajul să răspundă public la întrebările societății.

Să explice clar limitele competențelor autorităților.

Să definească precis circumstanțele care pot justifica instituirea stării de asediu.

Să garanteze că opoziția politică, protestele pașnice și critica guvernării nu pot fi confundate cu amenințările hibride.

Să introducă mecanisme independente de control și verificare.

Să explice cum vor fi protejați cetățenii aflați peste hotare, familiile acestora și proprietarii bunurilor rechiziționate.

Și, mai ales, să garanteze că nicio situație excepțională nu poate fi exploatată pentru conservarea puterii politice.

CONCLUZIE: BINE AȚI VENIT ÎN DEMOCRAȚIA CU ASTERISC!

Există o întrebare pe care fiecare cetățean al Republicii Moldova ar trebui să și-o pună:

Nu spunem că acest scenariu se va întâmpla. Spunem că o lege trebuie evaluată inclusiv prin riscurile de abuz pe care le poate crea.

Și tocmai aici se vede diferența dintre o guvernare cu adevărat democratică și una care consideră că propriile intenții sunt suficiente pentru a justifica orice decizie.

Maia Sandu și PAS trebuie să înțeleagă că mandatul democratic nu este o proprietate personală, iar securitatea națională nu poate fi folosită drept argument universal pentru limitarea drepturilor cetățenilor.

Moldovenii nu au emigrat pentru a deveni cetățeni de mâna a doua. Nu au muncit peste hotare pentru ca statul să-i considere doar atunci când are nevoie de ei. Nu au votat pentru a renunța la dreptul de a-și schimba conducătorii.

Bine ați venit în Republica Moldova, unde democrația trebuie să aibă nu doar un discurs european, ci și garanții europene!

Iar dacă cei care conduc astăzi țara sunt atât de convinși de legitimitatea lor, atunci să nu se teamă de un lucru: voința liber exprimată a propriului popor.

Pentru că într-o democrație adevărată, guvernanții trebuie să se teamă de pierderea încrederii cetățenilor, nu să caute formule juridice prin care să evite confruntarea cu aceasta.